Ricchi E Poveri - Cosa Sei

Ricchi e Poveri - Come vorrei

Albano & Romina Power - Sempre, Sempre - 1986

Al Bano e Romina Power "Ci Sara'" - Sanremo 1984

Toto Cutugno - Emozioni (Sanremo-88)

Toto Cutugno - L'italiano (Sanremo 1983)

Ellh Kokkinou Etsi Se Dextika Smile Concert 2011

Aproape liniste... ALTFEL

Nicu Alifantis - Aproape liniste

Taxi- Ploaie pe mare

Taxi - Cele două cuvinte cu RAZVAN şi DANI

Christmas Jingle Bells (Los tres Tenores)

SFANTUL STEFAN

Sfantul Stefan este primul sfant comun al Bisericilor Catolice si Ortodoxe, dupa Marea Schisma.

Sfantul Stefan, sau Stephanus dupa Noul Testament, a fost un diacon elen, primul martir crestin, condamnat la moarte de autoritatile iudaice din Ierusalim. Din anul 560 osemintele sale s-ar afla impreuna cu osemintele arhidiaconului roman Laurentius in cripta bisericii "San Lorenzo fuori le Mura" din Roma.
Pe 27 decembrie, facem pomenirea Sfantului Stefan. Acesta era iudeu de neam, din semintia lui Avraam (Fapte 7, 2). Numele sau de Stefan este de origine greaca si inseamna "coroana". Cand i s-au descoperit moastele, pe mormantul sau scria "chiliel", care in limba ebraica inseamna "cununa", pentru ca intr-adevar el a luat cel dintai dintre crestini cununa muceniciei. Sfantul Stefan era unul din cei 70 de ucenici; este cel dintai care a vazut cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu.

Bon Saint Noel! Happy Holy Cristmas!

Craciun binecuvantat !

DANCING SANTA

25 decembrie- Ziua nasterii lui Isus

25 decembrie- ,,Instituită la Roma în prima jumătate a secolului al IV-lea, sărbătoarea Crăciunului a fost fixată la 25 decembrie pentru a contrasta şi înlocui sărbătoarea Natalis solis invicti (ziua de naştere a soarelui neînvins) pe care păgânismul roman o celebra la acea dată, zi considerată ca fiind şi cea a solstiţiului de iarnă. Biserica Romei a dat acestei sărbători păgâne o semnificaţie diferită. În ziua în care se sărbătorea naşterea astronomică a soarelui, creştinilor li se prezenta naşterea adevăratului soare, Cristos Domnul, care a venit în lume ca să o mântuiască. Aşadar, apărea naşterea lui Cristos în locul renaşterii lui Sol invictus. Fixarea liturgică a Crăciunului la 25 decembrie a fost o decizie de ordin pastoral, fără legătură cu data reală a naşterii lui Cristos, pe care nimeni nu ar fi putut să o precizeze. Şi totuşi se pare că noi, creştinii, în frunte cu specialiştii în materie, ne-am înşelat atâta amar de vreme, admiţând fixarea Crăciunului la 25 decembrie din motive exclusiv pastorale. Astăzi însă, datorită documentelor descoperite la Qumran, putem stabili cu precizie că Isus s-a născut chiar în ziua de 25 decembrie. E o descoperire serioasă, care nu poate fi suspectată ca având scopuri apologetice creştine, deoarece o datorăm renumitului profesor evreu, Shemarjahu Talmon, de la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Iată cum a ajuns el la această descoperire. Dacă Isus s-a născut la 25 decembrie, zămislirea lui prin puterea Duhului Sfânt a avut loc, evident, înainte cu nouă luni. Buna-Vestire, descrisă de Evanghelia după sfântul Luca (1,26-38), este celebrată de întreaga Biserică la 25 martie. Tot din Evanghelia după sfântul Luca (1,23-26), aflăm că fix cu şase luni înainte, Elisabeta l-a zămislit pe Ioan Botezătorul. Biserica apuseană nu are o sărbătoare liturgică dedicată acestei zămisliri, în schimb Bisericile răsăritene o au şi o celebrează între 23 şi 25 septembrie, adică cu şase luni înainte de Buna-Vestire. Până nu de mult, toţi credeau că este vorba de o succesiune logică de date, bazată pe tradiţii ce nu pot fi verificate. Realitatea însă este alta. Pentru a înţelege mai bine, pornim de la zămislirea sfântului Ioan Botezătorul. Evanghelia după sfântul Luca începe cu istoria celor doi soţi sfinţi, Zaharia şi Elisabeta. Zaharia făcea parte din gruparea sacerdotală. Într-o zi, pe când slujea în templul din Ierusalim, a fost vizitat de îngerul Gabriel care l-a anunţat că, în ciuda vârstei lor înaintate, el şi soţia sa Elisabeta vor avea un copil, pe care îl vor numi Ioan şi care va fi "mare înaintea Domnului" (Lc 1,11-20). Evanghelistul Luca are grijă să precizeze că Zaharia aparţinea grupului sacerdotal al lui Abia şi că atunci când a primit vestea de la înger, "slujea când era rândul grupului său" (Lc 1,5.8). În vechiul Israel, cei care făceau parte din clasa sacerdotală erau împărţiţi în 24 de grupuri care, succedându-se în ordine neschimbată, trebuiau să slujească în templu de două ori pe an, timp de o săptămână. Grupul lui Abia, din care făcea parte Zaharia, era al optulea pe lista oficială. Când venea la rând acest grup, nimeni nu ştie. Aşadar, analizând cercetările efectuate de alţi specialişti şi lucrând mai ales pe textele documentelor de la Qumran, profesorul Talmon a reuşit să stabilească succesiunea cronologică a celor 24 de grupuri de preoţi. Una dintre perioadele de slujire a grupului lui Abia avea loc în ultima săptămână din luna septembrie. Aşadar, era verosimilă tradiţia Bisericilor răsăritene care fixa zămislirea lui Ioan Botezătorul între 23 şi 25 septembrie. Această verosimilitate a devenit certitudine după ce mai mulţi cercetători, stimulaţi de descoperirea profesorului Talmon, au reconstruit "filiera" acelei tradiţii, ajungând la concluzia că ea provenea direct de la Biserica primară iudeo-creştină de la Ierusalim. Iată, aşadar, că ceea ce părea o creaţie de natură exclusiv pastorală, fixarea Crăciunului la 25 decembrie, este de fapt o creaţie de natură istorică. Un lanţ de evenimente care au avut loc pe parcursul a 15 luni, elimină orice îndoială asupra datei precise a naşterii Mântuitorului. În luna septembrie a avut loc zămislirea lui Ioan Botezătorul, iar în martie, după şase luni, Buna-Vestire. În iunie s-a născut Ioan, iar după şase luni s-a născut Isus. Cu acest ultim eveniment ajungem exact la 25 decembrie. Aşadar, data sărbătorii Naşterii Domnului nu este fixată la întâmplare, ci are un temei real. “ (Pr. Ioan Tamaş ) SARBATORI FERICITE!

Helmut Lotti

LA MULTI ANI !

Crăciunul în tradiţia românească

Peste tot unde există suflare românescă cu simţământ creştin, Crăciunul este una din cele mai importante sărbători religioase, este sărbătoarea Naşterii Domnului, prilej de bucurie, pace şi linişte spirituală. Este o zi în care dăruim şi primim multă iubire şi căldură sufletească. Acest lucru se remarcă în entuziasmul cu care se fac pregătirile pentru Crăciun.

Credinţă şi legende

Pentru lingvişti, cuvântul "Crăciun" este un cuvânt ciudat. Unii susţin că ar proveni din limba latină, şi anume din "creatio", care înseamnă creaţiune, naştere. Rămâne însă o pură ipoteză. Alţii susţin că e vorba de un cuvânt mult mai vechi, tracic, dinainte de romanizarea Daciei. În folclor se spune că Fecioara Maria, când trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoţită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost. Ajungând la casa unui anume Crăciun, este dusă de soţia acestuia în grajd, unde dă naştere lui Iisus. De asemenea, se spune că în noaptea sfântă a naşterii lui Hristos s-au deschis cerurile şi Duhul Sfânt a coborât deasupra Fiului lui Dumnezeu, luminând grajdul în care domnea întunericul. Deci Crăciunul este o sărbătoare sfântă care aduce lumină în sufletele oamenilor.

Colindele de Crăciun

Colindele, precum şi obiceiurile colindelor sunt prezente şi la alte popoare, şi s-ar putea ca ele să dateze din timpul romanizării. De pildă, colinda românească "Scoală, gazdă, din pătuţ" există şi la valoni, unde aceasta e cea mai răspândită, sub numele de "Dji vén cwerî m'cougnou d'Noyé".
Sărbătoarea Crăciunului este anunţată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul, pentru a vesti Naşterea Mântuitorului. De asemenea, o veche tradiţie este "mersul cu icoana", un fel de colindat care se face de către preoţii comunităţii locale cu icoana Naşterii Domnului, binecuvântându-se casele şi creştinii. Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului şi Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la naşterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul naşterii, copiii - câte trei, ca cei trei magi - merg din casă în casă cântând colindul "Steaua sus răsare...", purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul "Bună dimineaţa la Moş Ajun!", casele frumos împodobite îşi primesc colindătorii. Aceştia sunt răsplătiţi de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri şi chiar bani. Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: "Iată vin colindătorii" de Tiberiu Brediceanu, "O, ce veste minunată" de D.G. Kiriac, "Domnuleţ şi Domn în cer" de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă descrie în "Amintiri din copilărie" aventurile mersului cu colindele.

Obiceiurile culinare

Timp de 40 de zile înainte de sărbători creştinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în seara de Crăciun după litie. Tăierea porcului în ziua de Ignat (la 20 decembrie) este un moment important ce anticipează Crăciunul. Pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnaţii, chişca, toba, răciturile, sarmalele, caltaboşul şi nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun, fiind la loc de cinste alături de vinul roşu preţuit de toată lumea.

Arata-mi strada pe glob

Filmul ortodox rusesc - Pilde

Corul Barbatesc din Finteusul Mare - Colind

Un Chat et des Dauphins

Sfântul Spiridon, făcătorul de minuni

 
Una dintre marile sărbători creştine din Postul Crăciunului este Cuviosul Ierarh Spiridon, făcătorul de minuni, praznic cu dată fixă, 12 decembrie. Sfântul Spiridon a trăit pe vremea împăratului Constantin cel Mare şi a fiului acestuia, Constantie. Deşi n-a dus viaţă călugărească şi n-a cunoscut multă carte, a fost un mare iscusit şi păstor de suflete, simplu la purtări şi smerit cu inima. În copilărie a fost păcurar. Când i-a venit vremea s-a căsătorit.
La scurt timp însă i-a murit soţia, iar blândul Spiridon şi-a pus viaţa în slujba Tatălui Ceresc, făcând fapte bune şi cheltuindu-şi avutul spre binele săracilor. Fiind bine plăcut lui Dumnezeu, s-a învrednicit cu darul facerii de minuni, vindecând boli ce păreau imposibil de tămăduit şi izgonind duhuri rele prin puternicile sale rugăciuni. Credinţa sa puternică în Dumnezeu, milostenia, smerenia şi curăţenia inimii au fost virtuţile creştine pentru care Sfântul Spiridon s-a învrednicit cu acest mare dar ceresc, al facerii de minuni, cu cinste şi înţelepciune. Totodată, pentru viaţa sa cuvioasă, a fost făcut episcop al Trimitundei, vestită cetate a Ciprului.
După ce a devenit păstor al turmei lui Hristos, Cuviosul Ierarh Spiridon a făcut numeroase minuni şi milostenii pentru cei aflaţi în suferinţă. În vreme de secetă s-a rugat şi a adus ploaie. Tot prin rugăciune, a oprit ploaia ce cădea peste măsură. Când foametea şi seceta făceau ra­vagii în Cipru, a pus capăt flămânjunii celor sărmani. O ploaie mare a dărâmat hambarele unui bogat nemilostiv, risipind grâul prin toată cetatea, spre ajutorul celor năpăstuiţi. Prin puterea Sfântului Duh, la Sinodul de la Niceea din anul 325 l-a înfruntat pe filosoful Tertie, mare retor şi duşman al dreptei credinţe care, ruşinat de faptele sale, dar bucuros că a fost învins de Cuviosul Ierarh Spiridon spre folosul său, a primit cu bucurie credinţa creştină.
În vremea în care se afla la Niceea, fiica Sfântului, Irina, care dusese o viaţă cu fapte bune şi feciorie, a trecut la Domnul. Când Sf. Spiridon s-a întors la eparhie, o femeie i-a ieşit în cale, plângând, spunându-i că îi încredinţase spre păstrare fiicei sale o sumă de bani. După ce a căutat banii peste tot şi nu i-a găsit, Sfântul şi-a întrebat fiica, moartă, unde a pus banii, şi, aflând unde erau ascunşi, i-a dat stăpânei lor.
Iar faptele minunate ale Sfântului Ierarh al lui Hristos, Spiridon, au fost numeroase.

Din imaginarul popular
Ţăranii spun că la 12 decembrie creşte ziua "cât sare cocoşul peste gard" şi îl numesc pe Sf. Ierarh Spiridon tăbăcar sau cojocar ori patron al ciubotarilor şi, indife­rent de treburile pe care le au de făcut în gospodărie, nu lucrează în această zi. "De ziua lui, ferit-a sfântu’ să lucreze, ci duc în această zi mai mult în petrecere şi veselie. Prin judeţul Neamţ se povesteşte că doi stoleri n-au ţinut socoteală de această sărbătoare şi au muncit în această zi. Seara, ca de obicei, după lucru, s-au dus la crâşmă, dar aceasta, fiind dintr-un alt sat, au purces călări: unul pe un cal alb, celălalt pe un cal negru. Lăsară caii afară, ce să vadă? Capul calului negru, la calul alb şi capul celui alb, la cel negru. Mult se minunară ei de această minune, până ce, într-un târziu, îşi aduseră aminte că munciseră în ziua de Sf. Spiridon, făcătorul de minuni." (Tudor Pamfile, Sărbătorile la români).